Întotdeauna am iubit cărţile, poveştile, fantasticul! Dar nu am scris niciodată mai mult decât celebrele compuneri de la şcoală, uzualele comentarii din liceu, nenumăratele recenzii şi articole critice din facultate.
Nu am scris niciodată poveşti! Niciodată până acum, când, fiind din nou la început de drum cu clasa pregătitoare m-am gândit cum pot să trezesc interesul copiilor pentru lectură şi carte.
Întâi de toate mi-am creat un colţ al cărţilor şi al lecturii în clasă: canapeaua - un loc în care mi-am propus să îi adun pe copii în jurul meu şi al unei cărţi, un loc în care să îi învăţ să se refugieze. Apoi, m-am gândit cum să structurez învăţarea şi am decis că voi avea Povestea săptămânii care să se încadreze în anumite unităţi tematice pe care mi le-am propus.
Începând pregătirile pentru învăţarea alfabetului, am simţit necesitatea de a găsi povestioare relevante pentru elevii pe care îi cunoscusem deja, relevante pentru realitatea lor interioară şi exterioară, povestioare care să ne ajute să învăţăm delicat anumite lecţii şi, în acelaşi timp, să conţină suficiente cuvinte care să înceapă cu sunetul şi litera propusă pentru învăţare în acea săptămână. Pe lângă Povestea săptămânii, mi-am propus să avem şi Cântecul săptămânii, iar pentru litera A, stabilisem deja că voi învăţa cu ei cântecelul Iepurele şi ariciul. Tot ascultându-l, mi-a atras atenţia întâmplarea relatată: un iepure îl insultă pe un arici spunându-i că este urât şi râde de ţepii acestuia. Evenimentul este cunoscut pentru fiecare dintre noi: fiecare am văzut sau am trăit astfel de momente, iar tema frumuseţii este o frământare pentru mulţi din elevii mei.
M-am gândit, atunci, (aşa cum îi întreb pe copii adesea): Ce alt final ai scrie pentru această întâmplare? Astfel, a luat naştere prima mea povestioară, Cel mai frumos arici, ca o meditaţie personală asupra temei frumuseţii adevărate.
Iniţial, m-am aşezat în faţa calculatorului pentru a scrie un text scurt, care să poată fi lipit în caietul copiilor. Dar povestea a prins aripi! În timpul lecturii ei în faţa copiilor, i-am văzut pe mititeii mei cum abia îşi ţineau suflarea de emoţie. Discuţiile ulterioare mi-au demonstrat că subiectul era relevant pentru ei: încolţesc şi în mintea lor micuţă unele cuvinte grele rostite cu răutate de alţi copii în parc, de colegi de grădiniţă, de copiii din faţa blocului.
Ei m-au îndemnat să le mai spun o poveste din Pădurea Aurie.
Aşadar, Mormăilă cel morocănos, încearcă să dea viaţă altui personaj din pădure şi să rezolve o altă temă delicată: cum poţi scăpa de tristeţe în mod practic. Iar cea din urmă poveste scrisă până acum, Umbrela fermecată, ne-a condus spre discuţii profunde despre minciună într-un moment în care copiii încep să testeze acasă şi la şcoală acest "teritoriu".
Fiecare povestioară este scrisă cu gândul la elevii mei, inspirată chiar de ei şi pentru ei. Nu mi-am propus niciodată să scriu: dar acum, după ce am început, mă gândesc că NIMIC NU E LA ÎNTÂMPLARE!
Puteţi citi poveştile mele, accesând link-urile de mai jos.