Grădiniţe şi şcoli fără bullying este un proiect iniţiat de Itsy Bitsy pentru grădiniţele şi şcolile din Capitală despre care Eliza Biro a scris pe site-ul ei, suntpitic.ro. De câtva timp am simţit că este nevoie de o astfel de campanie în şcolile din România aşadar, am răspuns imediat DA!
Proiectul constă în realizarea unui EMOMETRU (termometru al emoţiilor) pentru fiecare copil şi folosirea lui zilnică la clasă. Dar gândul meu s-a dus mai departe şi mi-am propus să discut pe îndelete cu copiii despre cele 10 emoţii, să le explorăm, să investigăm, să citim poveşti terapeutice, să învăţăm că este perfect normal să avem aceste stări, dar contează modul în care reacţionăm şi alegem să le exprimăm. Am decis că voi acorda atenţie fiecărei emoţii, că voi căuta poveşti potrivite, că vom integra în limbajul nostru din clasă cuvinte care să exprime emoţii, că vom învăţa astfel să fim empatici şi mai uniţi. Şi am început!
Săptămâna aceasta ne-am ocupat de tristeţe. Nu am vrut să încep cu partea negativă, dar personajul săptămânii a fost Rică, un rinocer dintr-o poveste creată de Twinkl. Acesta este trist, singur, fără prieteni şi se desconsideră total crezând că nu are calităţi. El consideră că alte animale sunt geniale şi vrea să fie ba leopard, ba piton, doar pentru că vedea în acestea anumite calităţi.
Povestea a deschis subiectul neacceptării şi copiii au început să-şi istorisească frustrările. Aşa că mi s-a părut potrivit să aprofundăm subiectul şi toată săptămâna ne-am învârtit în jurul lui.
Pentru a investiga această emoţie am folosit o fişă de lucru realizată de mine în cadrul cursului Collaborative Learning şi am desfăşurat o activitate bazată pe colaborare. Am împărţit copiii în perechi şi le-am cerut să-şi povestească reciproc o întâmplare care i-a făcut trişti şi apoi s-o reprezinte prin desen pe cea mai "impresionantă". Le-am cerut să deseneze o inimă, să o împartă în jumătate şi fiecare să-şi coloreze partea cu culoarea pe care o consideră potrivită pentru a exprima tristeţea. Apoi, prin discuţii în perechi şi în faţa clasei, am analizat efectele tristeţii asupra corpului nostru acordând atenţie asupra fiecărei părţi a corpului: faţa, capul/creierul, mâinile, picioarele, inima. Fiind o activitate de investigare şi autocunoaştere am intervenit foarte puţin, doar pe ici pe colo cu întrebări ajutătoare sau întrebări care să îi facă să detalieze. Copiii au reprezentat prin desen aceste efecte şi deşi au doar 6 ani, m-a surprins profunzimea analizei lor şi precizia desenelor. Le-am cerut să deseneze tot ce le trece prin cap pentru că nimic nu e greşit sau nereuşit.
Iată câteva din concluziile lor:
- faţa e tristă, ochii închişi, gura lăsată şi plângem. "părul ne stă în sus de tristeţe" (a zis copilul care a desenat imaginea 2)
- capul ne doare mai ales dacă plângem mult. "Creierul e roşu de durere!" (poza 1) "Şi creierul plânge!" (poza 2), "De la atâta plâns totul este inundat în creier!" (poza 3).
- "Mânile mi se înroşesc", "Mâinile mele tremură", "Mie îmi transpiră şi nu am energie" (a desenat mâinile orientate în jos)
- picioarele sunt grele
- "inima plânge şi ea" sau "inima e frântă în bucăţi".
În activităţile viitoare, vom analiza şi alte emoţii (furia, fericirea, dezgustul, ruşinea) şi vom învăţa să le distingem.
În încheiere, le-am citit o poveste care ne învaţă să scăpăm de tristeţe: The Rhino who swallowed a storm de LeVar Burton (Rinocerul care a înghiţit o furtună, tradusă de mine după videoclipul vizionat aici, o carte MUST HAVE în bibliotecă). În poveste, rinocerul înghite furtuna care i-a distrus frumoasa zonă în care trăia fără să se gândească la consecinţe. Furtuna înghiţită devenea tot mai mare şi mai grea în stomacul lui. Câteva animăluţe îi dau sfaturi de vindecare şi, ajutat de prietenii lui, Rhino reuşeşte să dea afară furtuna din interior sub forma plânsului şi a lacrimilor. Învaţă astfel că viaţa aduce şi momente mai grele pe care nu le putem controla, dar nu suntem niciodată singuri când trecem prin ele şi este important să învăţăm să "dăm afară furtuna" pentru a ne vindeca.
La sfârşit, mai mulţi copii au venit să mă îmbrăţişeze! Ei mă îmbrăţişează de multe ori, dar de această dată a fost ca semn că am reuşit să empatizez cu ei, să ating inimioarele lor! O îmbrăţişare spune mai mult decât 1000 de cuvinte!
Acesta e doar începutul, doar prima activitate! Mai avem drum lung până la sfârşit, dar ŞTIU CĂ MERITĂ!